ere glaciare

cineva mi-a spus odată că trăiesc prea mult în trecut. azi am primit prin poștă un mic cadou în care un prieten dintr-o alta subdiviziune a timpului vieții mele strecurase cîteva rînduri pe care eu le-am scris cîndva. în afară de literele alungite și prea mult înclinate spre dreapta, pe care le-am recunoscut ca aparținînd caligrafiei mele, restul îmi era străin.

m-a cuprins o panică asemănătoare celei ce te cuprinde cînd cauți cartea copilăriei într-o bibliotecă uriașă cu sute de cotoare felurite de cărți și n-o zărești nicăieri. sau panica ce-mi paralizează membrele și-mi întețește respirația atunci cînd mă trezesc în miezul nopții, suspendată în întuneric, și nu am habar unde mă găsesc. eu, cea din acest holocen devenit prea strîmt, mă uitam la mine, cea din pleistocenul balizelor plutitoare, golită complet de orice memorie a trecutului.

din perspectiva științei fizicii această amnezie e mai ușor de acceptat: totul e expansiune a materiei, reînnoire continuă. dar oare care este mecanismul secret de funționare a dinamicii afectelor, de unde vin și unde se duc toate undele care îți fac, la un moment dat, coșul pieptului să explodeze, ori fruntea să ți se încălzeasca brusc, umezindu-ți ochii? unde se duc toate continentele de convingeri intime, de impresii și certitudini? unde se duc iubirile?