Timpul fericirii curge discontinuu. E facut din clipe fragmentate sau, mai bine zis, din esente ale unor intervale de timp tematice: o excursie cu masina, o lectura in gara, in asteptarea trenului, o vizita la muzeu, o piesa de teatru, o plimbare matinala, o ora in bucatarie. In fiecare din acestea se gaseste un moment care le defineste in mod fericit, care le imprima pozitiv in memorie.
M-am deprins sa astept aceasta clipa de gratie in orice as intreprinde. O deprindere nefericita de altfel, compusa din sentimente de incordare, apoi caldura care te invadeaza urmata de un soi de panica la ideea sfirsitului. Caci gloria acestor secunde e urmata mereu de agonia si apoi nefiinta lor.
Uneori asteptarea e in van, si-atunci imi reprosez ca n-am stiut sa ma agat suficient de strins de ultima clipa de fericire, in incercarea unui soi de transcendenta. Iar acum s-ar putea sa n-o mai intilnesc pe urmatoarea nicicind. Dar numai uneori...
*
Slujba de Florii, la o biserica ortodoxa dintr-un oras german. Timp de ploaie, monotone nuante de gri, puhoaie de oameni cu priviri goale, imbulzindu-se in bisericuta neincapatoare. Chiar inainte sa ies, cautind aerul si linistea, din multime se desprinde o femeie intre doua virste, intr-un frumos costum osenesc, cu o basma inalta, inflorata, mirosind a apa de trandafiri.
Intrarea in Arad, dupa sute de kilometri la volan. Ma-ntimpina gropi desfundate, tevi metalice fara sens ce uritesc strazile orasului, saracie si contraste fara sfirsit. Ma gindesc deja la etapa urmatoare de drum, cind mi se vor deschide in fata dealurile verzi ale Devei, si o astept cu nerabdare. La o intersectie apare de nicaieri un stol de lucratoare la spatii verzi, ce umbla gurese in sir indian, purtind cu mindrie pe spate greble, sapaligi si siraguri de covrigi... Ma hotarasc sa fac totusi un mic popas la marginea orasului: nu-mi mai sta gindul decit la covrigi calzi cu sare. Nu gasesc, si cumpar in schimb pateuri cu brinza telemea, iar la intoarcere intru intr-o mica librarie, cu dorinta de-a-mi lua ceva de ascultat in orele lungi care urmeaza catre casa. Vinzatorul cu camasa scrobita, impecabila, ma priveste serios, se gindeste o vreme dupa ce-i spun ce caut, revenind apoi cu sfiala: "dar ce este un audiobook? o carte cu povesti pentru prunci?"
Ploua, inauntru e cald, sofez. Copiii au adormit pe locurile lor. Le privesc in oglinda retrovizoare chipurile albe si nemiscate, ca de hirtie.
E toamna la Muzeul Satului, in biserica maramureseana de lemn cineva cinta la vioara.
Traversam Viena. Deasupra ei atirna o luna uriasa, argintie, cum nu mi-a fost dat sa vad nicicind. Un taler sclipitor...
